Syd Barrett a fost Pink Floyd. Sufletul i-a parasit trupul, a devenit muzica si astfel s-a nascut una dintre cele mai transgresive trupe din istorie, schimband complet sunetele care aveau sa ajunga la urechile oamenilor si modul in care aveau sa fie definite imaginea si sunetul unei epoci.
Datorita mintii lor psihedelice si spiritului experimental, trupa si-a gasit o identitate care sa-i marcheze pentru tot restul existentei. Cu toate acestea, Barrett a pierdut in fata Madness. A fost prizonier chiar al lumii pe care a creat-o si a fost dat afara din trupa de Roger Waters si David Gilmour, care au inceput un razboi al ego-urilor pentru a incerca sa demonstreze cine era cu adevarat Pink Floyd (desi niciunul dintre ei nu a fost).
Roger Keith Barrett (numele sau real) s-a nascut pe 6 ianuarie 1946 la Cambridge, Anglia, intr-o familie de clasa de mijloc, iar de mic a avut un interes puternic pentru muzica. Numele Syd a ramas cand la 14 ani a fost poreclit dupa un contrabasist din Cambridge care canta jazz, Sid „the Beat” Barrett, doar Roger a decis sa schimbe „i” y cu „y” pentru a se diferentia. O alta poveste spune ca a fost numit asa pentru ca era un nume de „clasa muncitoare”, dar nu a fost niciodata confirmat. In 1957, la 11 ani, l-a cunoscut pe Roger Waters, cu care a urmat liceul si cu care a descoperit mai multe gusturi muzicale.
In 1962, tanarul l-a cunoscut pe David Gilmour cu care avea sa cante in unele ocazii cu instrumente acustice. In aceasta perioada, cei doi au inceput sa lucreze la proiecte diferite, iar Barrett a inceput sa scrie melodii ciudate, care aveau atat o senzatie amuzanta, cat si intunecata. Atunci avea sa se nasca Pink Floyd.
Trupa a inceput cu Roger Waters si Nick Mason, care studiau arhitectura, iar mai tarziu li s-a alaturat Richard Wright. In 1964, Syd s-a alaturat ca noul chitarist. La acea vreme trupa se numea Tea Set, dar cand Barrett a auzit ca o alta trupa se numeste deja asa, a decis sa-si schimbe numele in Pink Floyd Sound, inspirandu-se de la doi artisti de blues pe care ii avea printre discuri. Pink Anderson si Floyd Council. La scurt timp dupa ce aveau sa paraseasca „sunetul” si prin 1966 deja incepeau sa lucreze la sunetul care avea sa devina principala lor caracteristica.
Atat membrii trupei, cat si oamenii apropiati lui Barrett subliniaza ca muzicianul si compozitorul aveau o energie diferita de ceilalti. Era destul de extrovertit si ii placea sa experimenteze cu sunete, implicandu-se in psihedelie. Barbatul a atras atentia pentru atitudinea sa pe scena: a sarit, a tipat si a intrat in nebunie, mizand pe psihedelia vizuala pe care au implementat-o cu culori ciudate inconjurandu-i, in timp ce chitarele lor distorsionate au dus publicul intr-un alt univers.
Diversi critici il considera pe Barrett drept designerul original al sunetului Pink Floyd. Si-a incurajat colegii sa foloseasca distorsiunea, sa intinda melodiile in bucati mai lungi si sa se joace mai mult cu sunetul. Acest lucru a marcat o influenta mai puternica pentru multe acte din acea perioada, deoarece – desi Beatles-ul se amestecasera cu psihedelia – el s-a indepartat de pop si l-a amestecat cu un blues mai ritmic si s-a concentrat pe nebunie. El a fost responsabil pentru experimentele sale vizuale, imaginea lui si practic tot ceea ce reprezenta.
Cu toate acestea, din 1967 (si posibil inainte), Barrett si-a dezvoltat un gust pentru drogurile psihedelice, in principal LSD, pe care l-a folosit ca o modalitate de a se inspira si de a incerca lucruri noi in Pink Floyd, iar de la un moment la altul personalitatea i s-a schimbat. Unii oameni speculeaza ca barbatul suferea de schizofrenie, care a fost agravata de consumul de droguri. Desi a fost descris initial ca fiind deschis si deschis, el a inceput sa sufere de depresie, probleme de memorie si schimbari severe de dispozitie.
Acesta a fost ceea ce i-a complicat relatia cu Pink Floyd. In timpul inregistrarii celui de-al doilea album si a turneului, Barrett s-a oprit uneori sa cante la instrumente si a ratacit. Atunci i-au cerut prietenului lor David Gilmour sa se alature ca chitarist si vocalist pentru a-l sustine pe Syd.
In 1968, trupa a inceput sa uite de el. Exista o poveste ca Roger Waters mergea cu masina la un spectacol cand cineva l-a intrebat daca va trece prin Syd, la care a raspuns „Sa nu ne deranjam”. In timp ce pe primul album, Barrett a avut credit pentru majoritatea melodiilor, pe A Saucerful of Secrets doar una dintre melodiile sale a intrat pe lista de melodii.
Roger Waters a vorbit despre ultima data cand Barrett a fost implicat in studiu. Basistul a povestit ca vocalistul a venit cu o noua piesa numita „Have you got it yet?”, care parea foarte simpla, dar de fiecare data cand Syd o canta, ea o schimba si o facea mai complexa, cantand mereu „Got it yet? ”, care s-a dovedit a fi un joc. Dupa aceea, nu aveau sa-l mai sune si Gilmour il inlocuia complet.
Lucrarile care s-au nascut in acea perioada au fost influentate direct de Barrett si a fost identitatea pe care au pastrat-o pentru tot restul vietii, dar cu diferite schimbari. Desi mai tarziu au creat lucrari generoase in The Dark Side of the Moon si The Wall (in principal de Roger Waters), psihedelia timpurie nu s-a mai intors. Pink Floyd a fost mult timp asociat cu nebunia si psihedelia, dar putini isi amintesc ca asta a fost abia la inceput, cand Barrett era in trupa. Desigur, mai tarziu au fost si buni, dar a fost ceva care s-a pierdut: spiritul copilaresc si inocent al lui Barrett , cel care avea sa declanseze o miscare care continua sa influenteze sute si astazi.