Trecem pe ascultare – revolutia audiobook

De la cuvantul scris la vocea care spune povesti, literatura ia diverse forme: audiobooks, lecturile publice, poeziile cantate sau recitate. Toate sunt o dovada ca omului ii place oralitatea, lumea trece din nou “pe ascultare”. 

Literatura se scrie si se vorbeste. Daca pana mai ieri stiam ca literatura vorbita este dramaturgia, proza si poezia apeleaza cu succes la puterea omului de a asculta. Actualitatea ne ameninta cu un laconism extrem: cat mai putine cuvinte in cat mai scurt timp. Se poarta oralitatea. 

Trecem pe ascultare – revolutia audiobook-urilor

Tocmai cand ne plangeam de criza de lectura (ca lumea nu mai citeste, ca au devenit cartile nefolositoare si bibliotecile o povara in casa omului, ca mai bine cauti pe internet decat sa rasfoiesti cine stie ce enciclopedie de o mie de de pagini si zece kilograme, ca de ce sa mai cauti daca tot este asa de greu) piata cartii ne contrazice oferind frumoase audio-book-uri, CD-uri literare care au avantajul fata de carte ca iti lasa mainile libere. Pe strada si in metrou, lumea e plina de ascultatori care nu te baga in seama pentru ca au urechile astupate cu casti. Fie ca au un CD cu muzica sau unul cu literatura, oamenii par foarte dispusi sa asculte. Mai pe ocolite ne intoarcem la timpurile vechi, la oralitate, la literatura vorbita, anterioara scrisului. Pe Coltul Colectionarului gasesti o varietate de audiobook-uri cu cartile tale preferate.

Scrisul insusi a devenit o deprindere facultativa si lumea scrie “mai urat” decat inainte pentru ca tastatura a inlocuit caligrafia. Literatura vorbita s-a nascut inaintea alfabetului pentru ca omul este o fiinta literara care are nevoie sa vorbeasca si sa asculte, ceea ce este insasi esenta sa: un mamifer de un tip special care se deosebeste de alte creaturi tocmai prin faptul ca vorbeste si asculta. Mai mult, pentru ca simte nevoia sa vorbeasca si sa fie ascultat. Nu vom vedea niciodata un efort mai mare de a fi om decat la surdo-mutii care incearca sa vorbeasca. Si cine nu cunoaste oameni -– barbati si femei cu deosebire – care si-ar da duhul daca n-ar vorbi. Mai putini sunt, din pacate, ceilalti, cei care ar muri daca nu ar asculta.

Credeam pana nu demult ca literatura vorbita este dramaturgia, acel gen de literatura in dialog care ofera tiparele viitoarei conversatii ca o “carte de colorat” incat fiecare dintre noi, “actor sau civil”, o poate interpreta/colora dupa voia lui dar constatam ca piata cartii este bine pregatita sa ne intoarcem la ascultare ca in fericita varsta analfabetica a omenirii. Doar ca puterea omului de a asculta este invers proportionala cu evolutia civilizatiei.

Un spectacol de teatru japonez traditional care se joaca in aceleasi conditii ca in urma cu secole — spun cunoscatorii — dureaza o zi intreaga. Spectatorii vin cu provizii si papuci de casa si se instaleaza sa asculte de dimineata pana seara. Europenii sunt mai grabiti si nici japonezii nu mai sunt ce-au fost. Ei nu mai vin sa asculte si sa vada, ci sa viziteze un muzeu. Rabdarea ascultatorului contemporan nu depaseste o ora si jumatate de literatura vorbita, am verificat-o la Clubul Dramaturgilor unde citim, o data pe luna, piese noi. Si o demonstreaza durata acestor audiobooks. Poate de aici si preferinta unei mari parte dintre posibilii cititori spre forma vorbita. Timpurile moderne ne ameninta cu un laconism extrem: cat mai putine cuvinte. De aici si succesul poeziei in intrunirile publice. Nu citim cu aceeasi placere fragmente de roman sau scene de teatru, ci poeziile, pentru ca lumea se grabeste.

Ne-am intors la ascultare astfel ca vom avea, in loc de carti minunate, ingenioase audio-book-uri pe care le poti asculta la volan fara sa fii obligat sa tii mainile pe copertele unei carti. Nici asa nu e usor daca nu ai acel “ochi din ureche” de care ne vorbeste teatrul radiofonic. Nu este usor sa fii cititor de carti ascultate, dar daca din cartea aceea iti vorbeste chiar autorul, fie acesta austerul George Bacovia, sfatosul Sadoveanu, ludicul George Calinescu sau prietenosul Nichita Stanescu, senzatia este halucinanta. Nici celor de dincolo nu le-ar veni sa creada ca vocile lor au ramas imprimate pe Pamant, incat, auzindu-si propria voce li s-ar parea ca sunt vesnici. Fonoteca de aur cum se numea pe vremuri colectia de voci a radiodifuziunii este de acum la indemana tuturor. Alte vremuri, alte biblioteci…