Razboaiele din Iugoslavia, Irak si Afganistan au slabit NATO

Drepturile omului, operatiuni militare, interese geopolitice. Sunt trei sloganuri ale NATO care ridica trei intrebari importante: drepturile omului – pentru cine?; operatiuni militare – ale cui si in numele cui?; si, in fine, este vorba de interese geopolitice sau de decizii politice globale? – consemneaza fostul secretar general adjunct al ONU Hans Christoph von Sponeck intr-un articol publicat pe reteaua de presa nealiniata Voltaire International, preluat de Agerpres.

Acordul de la Washington din 1949 – tratatul NATO – a cerut solutionarea ‘pasnica’ a conflictelor si a declarat ca interesele geopolitice ale Aliantei transatlantice nu vor trece de granitele statelor membre ale NATO. Tratatul NATO noteaza faptul ca statele NATO isi insusesc Carta Natiunilor Unite si accepta sa-i fie subsidiare. Or, aceasta inseamna ca drepturile omului se aplica tuturor, ca interesele geopolitice ale tarilor NATO sunt limitate la teritoriul lor si ca operatiunile militare sunt permise doar daca au in vedere apararea zonei aliate – cu o particularitate: statele NATO pot decide daca, in opinia lor, Consiliul de Securitate al ONU a luat toate masurile ‘adecvate’ necesare, iar atunci cand considera ca nu este cazul pot actiona in virtutea Articolului 5 al Tratatului de la Washington, fara a mai invoca Articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite. Ceea ce demonstreaza ca, de la bun inceput, conducerea NATO a gandit la fel cum actioneaza in prezent – cu alte cuvinte, s-a pus si in trecut, cum se pune si astazi la indoiala ‘dreptul de monopol’ al Consiliului de Securitate al ONU, acesta fiind singurul organism care are dreptul de a decide daca sa se intervina militar sau cu alte mijloace.

In cei 64 de ani trecuti de la infiintarea NATO, relatiile internationale s-au schimbat considerabil. NATO cu 12 state din 1949 s-a transformat in NATO cu 28 de state, in 2013, si devine in tot mai mare masura un organism global al politicii de securitate, in aceasta epoca a hiper-conectarii. „Suntem pregatiti sa dezvoltam un dialog practic si o cooperare practica, impreuna cu toate tarile si organizatiile relevante de pe glob care ne impartasesc interesul fata de relatii internationale pasnice”, se arata in strategia NATO din 2010.

Mai mult, NATO insista ca misiunea sa este de a raspunde tuturor problemelor majore de securitate militara si a drepturilor omului. In acest sens, securitatea energetica este una din principalele prioritati. Senatorul american Richard Lugar a mers un pas mai departe, subliniind ca NATO poate interveni militar in baza Articolului 5 din Statut atunci cand accesul unor state membre ale Aliantei la surse de energie se afla in pericol, undeva pe glob – fiind vorba, totusi, de o incalcare grava a dreptului international, daca are loc.

Nu a mai ramas mare lucru din subsidiaritatea NATO fata de ONU, in 2013! Rezultatul este o retea de 28 de state legate prin ‘Parteneriate pentru Pace’ in intreaga lume. In aceasta sunt implicate si mai multe foste tari din URSS. Exista si un acord de dialog cu statele mediteraneene. Prin intermediul asa-zisei ‘Initiative de la Istanbul’, tarile Americii de Nord si ale Orientului Mijlociu sunt incluse in agenda NATO. Exista de asemenea legaturi speciale intre NATO si statele din Golf plus Yemen. Mai mult, fortele navale israeliene coopereaza cu fortele navale ale NATO. Au fost incheiate acorduri speciale intre NATO si Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Noua Zeelanda si Australia. Principalii doi producatori de droguri ai lumii, Columbia si Afganistan, coopereaza la randul lor cu NATO.

Tot din partea NATO, SUA incearca in prezent sa-si intensifice relatiile militare cu Vietnamul, Myanmar si Timorul de est. Au loc tentative similare in ce priveste cele cinci state din Asia centrala. In majoritatea regiunilor unde nu exista baze terestre, NATO este reprezentata de nave ale fortelor SUA. Se aprofundeaza conturarea prezentei strategice si cuprinderea vizibila a Chinei si Rusiei. Nu ar trebui insa sa fie o surpriza ca acest lucru atrage consecinte serioase pentru relatiile internationale.

Extinderea NATO este asociata cu obiectivul nedeclarat de a slabi pozitiile altora, mai ales ale unor aliante cum este Organizatia de Cooperare de la Shanghai. ‘Gladio’, misterioasa organizatie underground a statelor occidentale, care a existat inca din perioada Razboiului rece, este un indicator al mijloacelor folosite in acest scop, chiar si nelegale.

Evolutiile din ultimii ani au evidentiat o Alianta atlantica in continua expansiune, dar si tot mai slaba. Infrangerile din Afganistan si Irak, razboiul impotriva Iugoslaviei, cu incalcarea legislatiei internationale, si invazia din Irak, fara aprobarea Consiliului de Securitate al ONU au fost momente care au marcat acest proces de fragilizare a NATO. Incalcarea grava a celor patru Conventii de la Geneva si a Conventiilor de la Haga, prin abuzurile asupra detinutilor de la Bagram, Abu Ghraib si Guantanamo, precum si zborurile americane care au transportat detinuti catre inchisori secrete pentru a putea fi torturati in alte tari sunt motive suplimentare ale acestei slabiri de pozitie a Aliantei.

Abuzarea de Responsabilitatea de a proteja (R2P) acordata NATO in 2011 de Consiliul de Securitate al ONU pentru binele populatiei civile din Libia si actiunile unor state individuale din NATO in criza din Siria au sporit in mod semnificativ rezistenta fata de NATO.

Noi provocari ca infiintarea unei retele de sisteme de aparare antiracheta in Spania, Polonia, Romania, Turcia si Germania au intampinat rezistenta legitima a Rusiei si au afectat baza de incredere a Consiliului NATO-Rusia.

Dar cum se explica evolutia NATO dintre 1949 si 2013?

Destramarea Uniunii Sovietice, in decembrie 1991, dizolvarea Pactului de la Varsovia si semnarea in noiembrie 1990 a Cartei de la Paris pentru o Noua Europa au creat marea sansa de a inlocui Razboiul rece cu o pace vibranta, iar in multe locuri se vorbea de ‘dividendele pacii’. Dar lucrurile au evoluat altfel: NATO nu a devenit istorie, ci a inceput sa-si caute o noua ratiune de a fi.

Administratia presedintelui american George W.Bush si alte cercuri neoconservatoare din SUA doreau mentinerea NATO sub conducerea SUA, iar atacurile de la 11 septembrie au incurajat cercurile politice de la Washington sa justifice pretentiile de hegemonie ale Statelor Unite. In paralel, sub conducerea SUA, NATO s-a transformat continuu dintr-o alianta defensiva care ii protejeaza pe cei din interiorul comunitatii intr-o alianta cu o agenda globala. Strategiile NATO din 1991, 1999 si 2010 au demonstrat acest lucru printr-un limbaj clar, conform motto-ului: amenintarile noi justifica abordari noi.

Or, NATO, care continua sa gandeasca intr-o maniera unipolara, se confrunta in prezent cu o opozitie multipolara. Organizatia de Cooperare de la Shanghai si Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva sunt doua exemple de aliante de securitate venite ca raspuns la evolutia NATO. „Traim intr-un context in care forta militara este folosita aproape fara restrictii, ceea ce arunca lumea in abisul conflictelor permanente!” – a remarcat in 2007 presedintele rus Vladimir Putin. De atunci, nivelul de confruntare dintre NATO si tot mai multe tari din Asia, America Latina, Africa si Orientul Mijlociu a crescut permanent, iar conflictele cu Libia, Siria, razboiul impotriva talibanilor din Afganistan si Pakistan si cei opt ani de ocupare a Irakului au contribuit semnificativ la polarizarea relatiilor internationale.

Pe de alta parte, abordarea NATO sub pretextul ca trebuie sa se apere de un dusman anume are la baza provocari generate de Alianta insasi – un exemplu important: initiativa antisatelit a SUA conectata cu expansiunea NATO spre est. Odata ce NATO va pune capat acestei provocari, ‘apararea’ va deveni nenecesara.

Un rol important in acest sens l-au jucat si evidentele standarde duble ale NATO, coruptia politica a anumitor state membre, incalcarea repetata a dreptului international sau raspandirea deliberata de informatii eronate de catre institutii guvernamentale. Un singur exemplu: spectacolul ministrului american al apararii Colin Powell din februarie 2003 din Consiliul de Securitate al ONU pentru a demonstra detinerea de arme de distrugere in masa de catre Saddam Hussein, desi se stia prea bine ca Irakul fusese dezarmat in 2003 si nu mai reprezenta o amenintare. Cercurile NATO nu au protestat, iar Inaltii Reprezentanti ai ONU au sustinut implicit invadarea Irakului, prin tacerea lor.

Responsabilitatile politico-securitare pentru evolutiile globale, regionale si locale ii revin Consiliului de Securitate al ONU, nu NATO. Intr-adevar, slabiciunile structurale ale ONU imping Consiliul in incapacitatea de a indeplini aceste functii. Comunitatea internationala nu a avut pana acum vointa politica necesara pentru a examina propunerile de reforma care au fost lansate, pentru a le adopta si apoi implementa. Este vorba inclusiv de propuneri de reforma a Consiliului de Securitate, care au vizat deja componenta Consiliului, drepturile de veto sau chestiunile legate de subsidiaritatea altor organizatii cum este NATO.

In acelasi timp, integrarea misiunilor Aliantei in responsabilitatea ONU este acceptata de toate statele membre ale ONU. Capacitatea existenta si recunoscuta a NATO poate avea o contributie de valoare la gestionarea crizelor si a pacii, ca rezultat al integrarii (subsidiaritatii): razboaiele spatiale, terorismul, pirateria, traficul de droguri si de persoane pot fi invinse prin cooperare, in spiritul Capitolului VIII al Cartei Natiunilor Unite privind ‘aranjamentele regionale’.

Cadrul cooperarii internationale este definit in principal de Carta ONU si cele doua Pacte internationale privind drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale, a caror respectare este obligatorie pentru toate statele membre ale ONU si deci si ale NATO. Desi in realitate exista o cultura a impunitatii, iar deciziile Consiliului de Securitate sau ale altor foruri care au dus la incalcari grave ale drepturilor omului raman fara consecinte pentru factorii de decizie – cum s-a vazut in Irak, fosta Iugoslavie sau Libia -, responsabilitatea este o conditie de baza pentru un nou inceput in relatiile internationale. Drumul catre pace, pe care ar trebui sa se inscrie NATO, este unul cunoscut. Odata ce NATO va recunoaste acest drum, va incepe si procesul de vindecare.